CARTEA SAU CALCULATORUL
Cartea sau calculatorul - Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele
cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt.
Tăbliţele erau în general dreptunghiulare, de dimensiuni variate până în 37 cm
lungime. Când a apărut necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea.
Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară), iar băţul de lemn, os, fildeş etc., în jurul căruia era înfăşurată banda de papirus se numea şi ,,ombilic".
Încă din antichitate oamenii au fost preocupaţi de scrierea manuscriselor frumoase si rare, a textelor originale ale unor scriitori consacraţi, ceea ce a dus la apariţia bibliotecilor în centrele culturale importante. Biblioteca din Alexandria a fost cea mai vestită bibliotecă antică, în anul 300 î.H. existau acolo aproape 1 million de volume (papirusuri).
În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac), având ca model tablele romane legate cu balamale. Prin înlocuirea tablelor cu foi de pergament codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe ale pergamentului sau hârtiei.
Principalele centre de copiere erau in Evul Mediu mânăstirile, unde scribii -călugări care învăţau să citească şi să scrie- copiau cărţile şi le decorau. Aceste cărţi făcute manual necesitau mult timp şi multă muncă, astfel că doar bogaţii şi bisericile şi le permiteau.
Dar în secolul al XV-lea, prin inventarea tiparului, germanul Johann Guttenberg, devine deschizătorul unei noi ere în istoria omenirii, în care cartea, ca miljloc de informare, devine acccesibilă unui public din ce în ce mai larg.
Cartea – ca manieră specială de a trăi – a constituit de la apariţia ei un mediu optim de comunicare între oameni, o cale puternică de transmitere de la un timp la altul, de la o societate la alta, de la un popor la altul, a valorilor culturale, ştiinţifice, artistice, zămislite în fiecare colţ din lume. Cartea a fost, este şi va fi un liant ce creează, dezvoltă şi menţine multitudinea şi varietatea relaţiilor interumane, pe care se sprijină existenţa socială.
Cel mai sigur prieten, şi cel mai bun, e cartea. Dacă vrei te încântă cu descoperirile ei, îţi dă o mai largă vedere, te întăreşte cu vorbe şi îţi dă ajutor dacă vrei. Unde să mai găseşti atâtea foloase, o fire mai lăudabilă , o veselie mai neschimbătoare atât de tăcută când e vorba de bârfă, cu atât de frumoasă rostire, atât de grăbită să te răsplătească, cu atât de neînsemnate dorinţe? ".
Dacă sunt descusute cum se cuvine, cărţile vorbesc despre viaţa celorlalţi oameni şi despre noi înşine. Citindu-le observăm cum ne şlefuiesc mintea cu vorbe înţelepte, cum ne modelează sufletul cu sentimente pilduitoare.
Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară), iar băţul de lemn, os, fildeş etc., în jurul căruia era înfăşurată banda de papirus se numea şi ,,ombilic".
Încă din antichitate oamenii au fost preocupaţi de scrierea manuscriselor frumoase si rare, a textelor originale ale unor scriitori consacraţi, ceea ce a dus la apariţia bibliotecilor în centrele culturale importante. Biblioteca din Alexandria a fost cea mai vestită bibliotecă antică, în anul 300 î.H. existau acolo aproape 1 million de volume (papirusuri).
În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac), având ca model tablele romane legate cu balamale. Prin înlocuirea tablelor cu foi de pergament codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe ale pergamentului sau hârtiei.
Principalele centre de copiere erau in Evul Mediu mânăstirile, unde scribii -călugări care învăţau să citească şi să scrie- copiau cărţile şi le decorau. Aceste cărţi făcute manual necesitau mult timp şi multă muncă, astfel că doar bogaţii şi bisericile şi le permiteau.
Dar în secolul al XV-lea, prin inventarea tiparului, germanul Johann Guttenberg, devine deschizătorul unei noi ere în istoria omenirii, în care cartea, ca miljloc de informare, devine acccesibilă unui public din ce în ce mai larg.
Cartea – ca manieră specială de a trăi – a constituit de la apariţia ei un mediu optim de comunicare între oameni, o cale puternică de transmitere de la un timp la altul, de la o societate la alta, de la un popor la altul, a valorilor culturale, ştiinţifice, artistice, zămislite în fiecare colţ din lume. Cartea a fost, este şi va fi un liant ce creează, dezvoltă şi menţine multitudinea şi varietatea relaţiilor interumane, pe care se sprijină existenţa socială.
Cel mai sigur prieten, şi cel mai bun, e cartea. Dacă vrei te încântă cu descoperirile ei, îţi dă o mai largă vedere, te întăreşte cu vorbe şi îţi dă ajutor dacă vrei. Unde să mai găseşti atâtea foloase, o fire mai lăudabilă , o veselie mai neschimbătoare atât de tăcută când e vorba de bârfă, cu atât de frumoasă rostire, atât de grăbită să te răsplătească, cu atât de neînsemnate dorinţe? ".
Dacă sunt descusute cum se cuvine, cărţile vorbesc despre viaţa celorlalţi oameni şi despre noi înşine. Citindu-le observăm cum ne şlefuiesc mintea cu vorbe înţelepte, cum ne modelează sufletul cu sentimente pilduitoare.
